Poți. Dar nu vrei.

Și înțeleg. Am fost acolo.

Nu mai vedeam pic de lumină în viața mea și nici nu mai voiam să continui. Totul era văzut dintr-o perspectivă negativă, fără final. Nici nu îmi doream să mai trăiesc, doar supraviețuiam până găseam un răspuns la veșnica întrebare: merită să mai încerc?

Nu voiam să mănânc. Nu făceam curat. Nu vorbeam. Nu zâmbeam. Nu mă dădeam jos din pat.

Nu eram leneșă, cum deseori am auzit. Eram în depresie și simțeam că nu mai pot… sau, mai sincer, că nu mai vreau.

Eram prinsă într-o buclă din care nu știam cum să scap. Știam teoria. Am citit cărți întregi, m-am documentat ore, am privit în jur. Înțelegeam tot, doar că nu reușeam să fac nimic cu ce știam.

Pentru că îmi era frică.

Și apoi, într-o zi, m-am dat jos din pat și am plecat.

Nu pentru că m-am simțit pregătită. Nu pentru că mi-a fost mai ușor. Ci pentru că statul devenise mai greu decât plecatul.

A durat ani de zile până în punctul ăla. Și nici după nu a fost bine. Dar a fost mai bine.

Voiam să mă dau jos din pat. Voiam să îmi gătesc, să fac curat, să învăț, să mă văd mai bine.

Și totuși, de cele mai multe ori, nu puteam.

Am plâns. Mult. Am suferit. Am renunțat. M-am ridicat din nou. Am renunțat din nou. Am eșuat. Am luat-o de la capăt.

De zeci de ori.

Și, încet, ceva s-a schimbat.

Nu într-o zi. Nu într-un moment. Ci în fiecare zi în care, chiar și fără chef, chiar și fără putere, chiar și cu durere… m-am dat jos din pat.