Obișnuiam să îmi pierd zilele cu oameni de umplutură.
Și nopțile cu idei de caractere. Cu personaje ficționale. Îmi făceam propriul film.

Nu trăiam în realitate.

Aveam un cerc de oameni care doar erau acolo. Fizic. Nu și cu sufletul.
Îmi făceam speranțe și pierdeam nopți gândindu-mă ce să mai fac ca să se schimbe.

Nu ei trebuiau să se schimbe.
Eu trebuia să schimb ceva — oamenii pe care îi aleg.

La un moment dat, mi-a căzut cerul în cap.

Au venit problemele una peste alta. Picioarele m-au lăsat. Organele m-au lăsat. Oamenii m-au lăsat.

Când mi-a fost cel mai greu, n-a mai rămas nimeni.

Verișoara cu care îmi făceam planuri — nu mai era acolo.
Fata care îmi spunea că sunt cea mai bună prietenă a ei — nu mai era acolo.
Omul care îmi spunea că pot să-l sun oricând — nu mai era acolo.
Prietenele cu care ieșeam — nu mai erau acolo.

Am rămas doar eu.

Și nu eram bine. Eram la pământ. Speriată. În dureri.

A fost prima dată când am înțeles ceva clar:

nu erau acolo pentru mine. Niciodată cu adevărat. Doar la bine. Doar în aparență.

Atunci am renunțat.

Întâi la speranța că se vor schimba. Apoi la ei.

Și am rămas cu mine.

Singura persoană care nu a plecat.

În șoc. Cu frică. Cu diagnostice pe care nici acum nu le pot accepta pe deplin.
Dar încă aici.

Și, pentru prima dată, atentă la cine las lângă mine.