Sunt pe o bancă, în parc. E 18:30. În fața mea trece o femeie cu un Bichon și un bărbat cu un Bull Terrier. Ambii sunt albi și entuziasmați să se cunoască. Se miros și dau din coadă.

Femeia pare reticentă. Bărbatul îndrăznește să întrebe dacă patrupedul femeii este fetiță. Ea răspunde afirmativ. Apoi o întreabă cum o cheamă. „Alo”, spune femeia.

Bărbatul mai întreabă o dată, neîncrezător. Femeia repetă, parcă tot ușor rezervată. El îl prezintă și pe câinele său: Ramos. „Să vă trăiască”, spune, zâmbind.

Abia acum femeia pare să-și lase scutul jos și începe să povestească cum a ajuns cățelușa în viața ei. Mărturisește că, atunci când a ales, avea două variante: ea sau un câine din rasa Bull Terrier.

Încep să vorbească despre câini și se îndepărtează de banca pe care stau. Vorbesc. Râd. Se ascultă. Zece minute mai târziu, bărbatul se întoarce cu câinele și cu zâmbetul pe buze.

Cinci minute de interacțiune cu oamenii te pot face mai fericit. Îți dau viață. Chiar și atunci când sunt străini.

Momentul acesta m-a făcut să conștientizez că trebuie să nu mă mai îngrijorez atât. Să trăiesc. Acum și aici. Fără telefon, fără căști, fără stres.

Vreau să mă bucur ca Alo și Ramos. Vreau să trăiesc așa cum simt că m-ar face fericită: fără frica de judecată și fără remușcări. Vreau să fiu aici, acum.

Am uitat să mă bucur de moment, de simplul fapt că sunt. Respir. Trăiesc. Aud. Văd. Simt.

Poate că fericirea e mai aproape decât credem. Poate că aceasta începe atunci când ne oprim să mai privim și în jur. Poate că așa ne dăm seama că poate fi peste tot.